DIFUZIUNI ṢI ACHIZIŢII ÎN AVOCATURӐ
În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că fuziunile și achizițiile nu sunt caracteristice pieței de consultanță juridică de la noi: rădăcinile istorice, felul în care a fost reglementată profesia, orgoliile personale și alte cauze subiective sunt tot atâtea cauze pentru care avocații din România se simt mai bine “pe cont propriu”. Cele câteva încercări ale unor case de avocatură cu un număr mic de avocați de a fuziona au eșuat după mai puțin de doi ani de activitate din tot atâtea motive câte ne putem imagina că i-au făcut să se asocieze în primă instanță.
În al doilea rând, este de remarcat rezistența caselor de avocatură lăsate în urmă la asemenea șocuri organizaționale și la o asemenea pierdere de expertiză. Să rămâi fără un sfert din numărul de avocați, să vezi dispărând, practic, două sau trei arii de business și totuși să mai poți gestiona corespunzător proiectele din sfera în care activau cei care au părăsit organizația este ceva excepțional. Care este secretul prin care aceste dislocări masive de resurse și de expertiză nu afectează semnificativ abilitatea casei de avocatură de a supraviețui?
Eu cred că acest stoicism în a trata o pierdere atât de serioasă arată mai degrabă că modelul de business urmat este bazat pe o creștere extensivă, de atragere continuă de noi resurse umane și de competențe care să înlocuiască eventualele pierderi. Mai toți marii jucători din piață își cresc talentele direct de pe băncile facultății, în concordanță cu valorile și normele de lucru ale firmei, ducându-i în profesie până la momentul la care aceștia nu mai au cum să crească decât în afara organizației. Foarte puține case de avocatură românești recrutează la nivel de senior sau partener. Este, ca să zic așa, un risc asumat în filosofia de business, în condițiile în care cererea de servicii de asistență și consultanță juridică o permite. Și o permite deoarece, în acest moment, în economia românească nu există proiecte pe care o casă de avocatură locală să nu le poată gestiona cu resurse proprii și, în același timp, facultățile de drept din România merg la turație maximă, producând suficient de mulți absolvenți, dintre care unii chiar excepțional de bine pregătiți.
În al treilea rând, așa cum afirmam și mai sus, în acest moment, economia românească nu ridică probleme caselor de avocatură nici din punct de vedere al expertizei juridice și nici din punct de vedere al resurselor umane. Nu există proiecte de anvergură din niciun domeniu economic pe care o casă de avocatură din așa-numitul “Magic Circle” româneasc să nu poată să le ducă la bun sfârșit. Acesta este și motivul pentru care piața avocaturii din România este dominată de firmele autohtone. Mai mult, numărul mic al caselor de avocatură care reunesc sub același blazon mai mult de 50 de avocați, coroborat cu numărul ridicat de “difuziuni” și faptul că marile firme de avocatură din lume (mă refer la firmele din top 100) nu și-au deschis birouri în România decât cu numele, arată cu exactitate atât dimensiunile pieței avocaturii românești, în particular, cât și ale economiei noastre, în general.
În al doilea rând, este de remarcat rezistența caselor de avocatură lăsate în urmă la asemenea șocuri organizaționale și la o asemenea pierdere de expertiză. Să rămâi fără un sfert din numărul de avocați, să vezi dispărând, practic, două sau trei arii de business și totuși să mai poți gestiona corespunzător proiectele din sfera în care activau cei care au părăsit organizația este ceva excepțional. Care este secretul prin care aceste dislocări masive de resurse și de expertiză nu afectează semnificativ abilitatea casei de avocatură de a supraviețui?
Eu cred că acest stoicism în a trata o pierdere atât de serioasă arată mai degrabă că modelul de business urmat este bazat pe o creștere extensivă, de atragere continuă de noi resurse umane și de competențe care să înlocuiască eventualele pierderi. Mai toți marii jucători din piață își cresc talentele direct de pe băncile facultății, în concordanță cu valorile și normele de lucru ale firmei, ducându-i în profesie până la momentul la care aceștia nu mai au cum să crească decât în afara organizației. Foarte puține case de avocatură românești recrutează la nivel de senior sau partener. Este, ca să zic așa, un risc asumat în filosofia de business, în condițiile în care cererea de servicii de asistență și consultanță juridică o permite. Și o permite deoarece, în acest moment, în economia românească nu există proiecte pe care o casă de avocatură locală să nu le poată gestiona cu resurse proprii și, în același timp, facultățile de drept din România merg la turație maximă, producând suficient de mulți absolvenți, dintre care unii chiar excepțional de bine pregătiți.
În al treilea rând, așa cum afirmam și mai sus, în acest moment, economia românească nu ridică probleme caselor de avocatură nici din punct de vedere al expertizei juridice și nici din punct de vedere al resurselor umane. Nu există proiecte de anvergură din niciun domeniu economic pe care o casă de avocatură din așa-numitul “Magic Circle” româneasc să nu poată să le ducă la bun sfârșit. Acesta este și motivul pentru care piața avocaturii din România este dominată de firmele autohtone. Mai mult, numărul mic al caselor de avocatură care reunesc sub același blazon mai mult de 50 de avocați, coroborat cu numărul ridicat de “difuziuni” și faptul că marile firme de avocatură din lume (mă refer la firmele din top 100) nu și-au deschis birouri în România decât cu numele, arată cu exactitate atât dimensiunile pieței avocaturii românești, în particular, cât și ale economiei noastre, în general.
To read the full version, see the print edition of Business Arena.
S-ar putea să îți placă:
COMENTARII:
Fii tu primul care comenteaza